Oamenii nu acordă ajutor pentru că nu sunt siguri că este o situaţie de urgenţă într-adevăr şi că lor le revine responsabilitatea de a intra în acţiune.
Atunci când sunt siguri că le revine această responsabilitate într-o situaţie clara de urgenţă, oamenii sunt excepţional de receptivi!
Imaginează-ţi, de exemplu, că petreci o după-amiază de vară ascultând un concert în parc.
Pe când concertul se termină şi oamenii încep să plece, observi o uşoară amorţeală într-un braţ, dar nu-i dai atenţie considerând că nu este ceva alarmant.
Totuşi, pe când mergi în mulţime către parcarea aflată la oarecare distanţă, simţi cum amorţeala se întinde şi cuprinde toată mâna şi o parte a feţei.
Simţindu-te dezorientat, te hotărăşti să te rezemi de un copac şi să te odihneşti un moment.
Curând realizezi că se întâmplă ceva foarte rău.
Faptul că te-ai aşezat nu te-a ajutat; de fapt, ai pierdut controlul şi coordonarea muşchilor s-a înrăutăţit până în punctul în care ai dificultăţi să-ţi mişti gura şi limba pentru a vorbi încerci să te ridici, dar nu poţi.
Un gând groaznic ţi se strecoară în minte: „O, Doamne, am un atac!”.
Grupuri de oameni trec pe lângă tine şi majoritatea nu-ţi acordă nici o atenţie.
Cei câţiva care observă poziţia ciudată în care ai căzut lângă copac sau privirea ciudată de pe faţa ta, se uită în jur şi, văzând că nimeni nu arată îngrijorare, trec mai departe convinşi că nu s-a întâmplat nimic rău.
Dacă te-ai găsi într-o asemenea situaţie dificilă ce ai putea face pentru a-ţi creşte şansele de a primi ajutor?
Deoarece capacităţile tale fizice se înrăutăţesc, timpul este un factor crucial.
Dacă îţi pierzi capacitatea de a vorbi, de a te mişca sau îţi pierzi cunoştinţa înainte de a putea cere ajutor, şansele tale de a primi ajutor şi de a-ţi reveni scad drastic.
Este esenţial să încerci rapid să ceri ajutor.
Dar care ar fi cea mai eficientă formă de a cere ajutor?
Probabil că gemetele, bolboroselile sau ţipetele nu ar funcţiona.
S-ar putea să atragă oarecare atenţie, dar nu ar furniza destule informaţii pentru ca trecătorii să fie siguri că există o adevărată situaţie de urgenţă.
Dacă sunetele nearticulate nu atrag în mod garantat ajutorul trecătorilor, poate că ar trebui să fii mai precis.
Într-adevăr, trebuie să faci mai mult decât să încerci să atragi atenţia; ar trebui să exprimi clar nevoia de ajutor.
Trebuie să nu permiţi martorilor să definească situaţia ca nefiind o urgenţă.
Foloseşte cuvântul „ajutor” pentru a exprima necesitatea ta de asistenţă de urgenţă.
Şi nu-ţi face griji că greşeşti.
Jena este un duşman care trebuie ignorat în această situaţie.
În eventualitatea unui posibil atac cerebral, nu-ţi poţi permite să-ţi pese că ai exagera problema din neştiinţă.
Diferenţa poate fi aceea între un moment de jenă şi o posibilă paralizie pe viaţă sau chiar moartea.
Dar chiar şi un răsunător strigăt de ajutor nu este cea mai eficientă tactică.
Deşi poate reduce îndoielile trecătorilor cu privire la o reală situaţie de urgenţă, nu va îndepărta câţiva alţi importanţi factori de nesiguranţă care apar în mintea privitorilor:
„Ce fel de ajutor este necesar în acest caz?”
„Ar fi bine să acord eu ajutorul sau ar trebui s-o facă cineva mai calificat?”
„S-a dus deja altcineva să ceară ajutor profesionist sau este responsabilitatea mea s-o fac?”
În timp ce martorii cască gura la tine şi se luptă cu aceste întrebări, poate trece o perioadă de timp esenţială pentru supravieţuirea ta.
Prin urmare, este clar că, în situaţia de victimă, trebuie să faci mai mult pentru a alerta martorii că ai nevoie de ajutor de urgenţă; trebuie, de asemenea, să înlături nesiguranţa despre modul cum ar trebui furnizat acest ajutor şi despre cine ar trebui s-o facă.
Dar care ar fi cel mai eficient şi sigur mod de a face toate acestea?
Sfatul meu ar fi de a izola un individ din mulţime: priveşte, vorbeşte şi arată direct către acea persoană şi numai către ea: „Tu, cel cu jacheta albastră, am nevoie de ajutor. Cheamă o ambulanţă.”
Prin acest mod de exprimare, ar trebui să fie împrăştiată toată nesiguranţa care poate împiedica sau întârzia acordarea ajutorului.
Cu această simplă afirmaţie îl vei pune pe omul cu jachetă albastră în rolul de „salvator”.
El ar trebui să înţeleagă acum că este necesar ajutor de urgenţă; el ar trebui să înţeleagă că el şi nu altcineva este responsabil pentru furnizarea ajutorului; şi, în sfârşit, el ar trebui să înţeleagă exact cum să furnizeze acest ajutor.
Prin urmare, cea mai bună strategie generală, când te afli în situaţia să ai nevoie de ajutor de urgenţă, este să reduci nesiguranţa celor din jurul tău privind starea ta şi responsabilitatea lor.
Nu permite martorilor să ajungă la propriile lor concluzii, mai ales când sunt în mulţime, deoarece principiul dovezii sociale şi efectul ignoranţei pluraliste care decurge din el, ar putea foarte bine să-i determine să considere situaţia ta ca nefiind o urgenţă.
Solicită asistenţă unui singur individ din grupul de privitori.
Luptă contra tendinţei naturale de a face o solicitare generală.
Alege o persoană şi trasează-i sarcina.
Altfel este mai uşor pentru cei din mulţime să presupună că altcineva ar trebui să ajute, va ajuta sau a ajutat deja.
Oameni pentru oameni 