Viata secreta a plantelor

 

Exceptând dragostea, există ceva mai frumos pe acest pământ decât o floare, sau mai esenţial decât o plantă?

Adevărata matrice a oricărei vieţi omeneşti este tocmai covorul de smarald care îmbracă pământul.

Fără plante nu am putea nici respira şi nici mânca.

Pe dosul fiecărei frunze, un milion de buze în mişcare se străduiesc să devoreze gazul carbonic şi să expire oxigen.

După cât arată un calcul amănunţit, 75 milioane de kilometri pătraţi de ţesuturi vegetale trudesc din greu ca să realizeze miracolul fotosintezei: producerea oxigenului şi a hranei pentru oameni şi pentru animale.

Din cele 375 miliarde de tone de hrană care se consumă în fiecare an pe planetă, partea cea mai importantă vine de la plante, care cresc luându-şi hrana din aer şi din sol, cu ajutorul soarelui.

Cealaltă parte vine de la animale, care însă sunt şi ele tributare tot plantelor.

Alimentele, băuturile, inclusiv cele alcoolice, drogurile şi medicamentele care îl menţin pe om în viaţă şi într-o stare bună a sănătăţii atunci când sunt administrate judicios, toate acestea le avem în primul rând datorită fotosintezei.

Hidrocarburile plantelor verzi ne oferă amidonuri, grăsimi, uleiuri, diferite sortimente de ceară şi de celuloză.

Din clipa naşterii sale şi până când intră în mormânt, omul are nevoie de celuloză ca să se adăpostească, să se învelească şi să se încălzească; fibrele, ţesăturile, corzile, instrumentele muzicale, până şi hârtia pe care îşi mâzgăleşte gândurile, toate provin din aceeaşi sursă.

Economiştii cad şi ei de acord asupra acestei chestiuni, anume că agricultura este cheia prosperităţii oricărei naţii.

Conştienţi în mod instinctiv de valoarea spirituală a plantelor, care le aduc şi o satisfacţie de ordin estetic, oamenii se simt fericiţi atunci când trăiesc înconjuraţi de verdeaţă.

La începutul secolului nostru, un biolog vienez înzestrat şi purtător al unui nume cât se poate de francez, anume Raoul France, a emis ideea, şocantă pentru naturaliştii din vremea sa, că plantele îşi mişcă şi ele corpurile, la fel de liber şi de graţios ca cele mai mlădioase animale şi ca cei mai delicaţi oameni, numai că noi nu ne dăm seama de această facultate a lor pentru simplu motiv că aceasta se petrece într-un ritm mult mai lent decât suntem noi obişnuiţi să percepem.

În perioade de secetă aspră, rădăcinile în căutare de umiditate sparg reţelele de canalizare şi se înfig, cum e cazul banalei lucerne, până la 12 metri adâncime, găsind incredibile puteri care le ajută să străpungă până şi obstacolele de beton.

Până acum nimeni n-a stat să numere cu precizie radicelele unui arbore, dar examenul atent al unei singure plante de secară a stabilit existenţa a circa 13 milioane de radicele, însumând mai bine de 600 de kilometri.

Şi mai trebuie socotit şi că pe aceste radicele mai este aşternut şi un strat fin de puf, care cuprinde, după unele estimări, cam 14 miliarde de fire care, puse cap la cap, ar da şi ele cam 10 000 de kilometri, adică aproximativ distanţa care separă cei doi poli ai planetei noastre.

Plantele se îndoaie, se răsucesc şi freamătă fără contenire.

France descrie într-o frumoasă imagine miile de tentacule care într-o zi de vară pornesc din fiinţa cât se poate de liniştită a unui arbore oarecare, şi, tremurând în căutarea lor febrilă, se grăbesc să constituie un sprijin nou pentru tulpina grea, în plină creştere, de care depind şi ele.

Un cârcel are nevoie, în medie, de 67 de minute ca să dea un ocol complet spaţiului din jurul său, iar atunci când întâlneşte în drumul acesta un suport, îi ajung 20 de secunde ca să înceapă să se răsucească în jurul obiectului respectiv şi după o oră s-a înfăşurat atât de temeinic încât nu mai poate fi desfăcut fără greutate.

Cârcelul se înfăşoară uneori chiar în jurul său, ca un tirbuşon, determinând astfel planta să se înalţe.

O plantă agăţătoare ce are nevoie de un tutore se va îndrepta întotdeauna spre suportul cel mai apropiat.

Dacă o mutăm de la locul ei, în mai puţin de o oră îşi va schimba direcţia, în funcţie de noua situaţie.

Oare vede planta tutorele?

Îl percepe într-un mod oarecare, necunoscut nouă?

Chiar dacă în drum se află obstacole care, după părerea noastră, ar împiedica-o să sesizeze potenţialul tutore, ea tot se va îndrepta fără greş spre acesta, ferindu-se să crească spre locurile unde nu va întâlni aşa ceva.

Când e nevoie să alcătuiască anumite construcţii, plantele vădesc o ingeniozitate care o depăşeşte net pe aceea a inginerilor noştri.

Lungile tuburi goale ale unor tulpini, în stare să suporte greutăţi de neînchipuit şi să reziste la furtuni ucigătoare, sfidează cele mai perfecţionate realizări umane în materie de structuri de rezistenţă.

Plantele cunosc foarte bine metoda fabricării de fibre răsucite în spirală, care rezistă mult mai bine la rupere, în timp ce oamenii sunt deocamdată departe de a putea realiza aşa ceva.

Celulele vegetale se pot lungi, luând forma unui cârnat sau a unei panglici plate şi, o dată împletite, formează funii mai solide decât am fi tentaţi să credem văzându-le.

Pe măsură ce un arbore creşte, trunchiul lui îşi modifică în mod constant structura, care devine din ce în ce mai densă, tocmai în scopul de a putea susţine greutatea crescândă a întregului ansamblu.

Astfel, eucaliptul australian se poate ţine drept pe un trunchi subţire şi aparent fragil, înalt de mai bine de 150 de metri de la sol, deci cât marea piramidă a lui Keops, iar anumite specii de nuc pot purta pe crengile lor până la 100 000 de fructe.

Iîn Virginia creşte o varietate de troscot care îşi strânge tulpinile în nişte noduri marinăreşti ce sunt supuse unor asemenea solicitări când se usucă, încât şocul provocat de ruptură face seminţele să zboare în toate părţile, tocmai pentru ca să poată încolţi la distanţe cât mai mari de planta-mamă.

Plantele se află într-un permanent proces de observare şi de înregistrare a unor evenimente şi fenomene de care oamenii n-au habar, fiind prizonieri ai viziunii antropocentrice asupra lumii pe care o cunosc în mod subiectiv, aşa cum le-o relevă cele 5 simţuri ale lor.

După ce mult timp a fost considerată universal valabilă opinia conform căreia plantele n-ar fi decât nişte automate lipsite de simţuri, s-a descoperit că ele sunt de fapt în măsură să distingă sunete pe care urechea omenească nu le poate percepe şi unde luminoase invizibile pentru om, ca de exemplu razele infraroşii şi ultraviolete.

Plantele sunt sensibile în special la razele X şi la frecvenţa înaltă folosită în transmisiile televizate.

Tot regnul vegetal, mai susţine acelaşi France, reacţionează la mişcările pământului şi ale satelitului acestuia, luna, şi s-ar putea ca într-o zi să se demonstreze că suportă influenţe din partea stelelor şi a altor corpuri cereşti din univers.

Dacă nu vedem în plante altceva decât existenţe mecanice şi impersonale, de vină suntem numai noi, cei ce persistăm în orbirea noastră încăpăţânată.

Fiindcă lucrul cel mai uluitor din toate este tocmai acela că plantele par a fi gata, ba chiar dornice şi în stare să coopereze cu omenirea în ducerea la bun sfârşit a imensei sarcini care-i stă în faţă: să transforme din nou într-un rai  planeta noastră.

 

mai mult despre acest subiect in „Viata secreta a plantelor” de P.Tompkins